Tag Archives: low cost

Stewardesele sunt ospătărițe

Niciodată n-am avut simpatie pentru vreun membru al vreunui echipaj de bord, mi se pare că sunt niște joburi ridicate în considerație superficial, la un nivel la care de fapt nu sunt în realitate.

Și mai ales n-am înțeles niciodată de ce însoțitoarele de zbor au senzația despre ele că fac ceva minunat, ieșit din comun. Și da, vorbesc doar la feminin pentru că băiețeii care lucrează în domeniu nu pot fi luați în serios. E la fel ca și cum te-ai ocupa cu coafură, unghii, vânzare de haine în mall – ca bărbat. Parcă îți crește o pizdă pe față. Jobul de stewardesă nu este decât pentru femei, știi ce zic, punct.

De unde a plecat antipatia mea pentru stewardese?

Prin 2013 când zburam ca orice emigrant cu acte în regulă cu Wizz Air am avut un mic conflict cu o maimuță d-asta care avea impresia că e vreo verigă importantă a aviației mondiale.

Am îndrăzit să țin căștile pe urechi în timp ce ea dădea din mâini și îmi explica inutilitățile despre procedurile în caz de urgență. Mi-a zis să-mi dau căștile jos de pe urechi și să ascult. Inițial i-am răspuns că mi-e frig la urechi, apoi am încercat să-mi văd de treabă. Dar ospătărița a insistat să-mi trag căștile de pe urechi. I-am răspuns iar că nu ascult nimic, le țin doar de frig. Și nu a vrut, frustrata a început să facă un caz că dacă nu-mi trag căștile de pe urechi nu poate începe să dea din mâini. Am cedat până la urmă, pentru că deja se iritau ceilalți călători, deși nu-s convins că o maimuță d-asta te poate băga pe no fly list sau ceva pentru o astfel de banalitate.

În fine, ăsta a fost momentul în care am realizat că cea mai importantă atribuție a lor în timpul serviciului este să dea din mâini la decolare, și să insiste ca toată lumea să le urmărească. Să pară că jobul lor e atât de important și că fără câcaturile alea nu poți să zbori, deși în fond e un job de doi lei, pe care poate să-l facă oricine.

Și în rest e ospătărie de fast-food. Hai să fim realiști, un procent semnificativ majoritar din zboruri sunt low cost, unde mult peste jumătate din călători sunt reprezentați de diaspora, care în mare parte reprezintă pătura de jos a societățlor din țările în care călătoresc. Plus curve, hoți, pești, etc.

Deci în fond e ca și cum ai servi mese la bufetul haltei de la Cotu Ciorii, județul Buzău. Și urmează întrebarea: De unde pula mea figurile? De ce au pizdulicele astea senzația că sunt miezu’? Mă disperă părul ăla lins și fețele alea care zâmbesc fals și arogant.

Păi spre deosebire de ospătărițele de la Cotu Ciorii, astea au uniformă și vorbesc Engleză. Pe lângă asta, este și diferența mare la salariu, ospătărițele de la Cotu Ciorii au doar salariu minim pe economie, la fel ca și cele de la low cost de altfel, doar că astea pe lângă au și o diurnă de 30-40 de euro la fiecare zbor. Au undeva la 12 zboruri pe lună, deci asta înseamnă cam 1500-2000 de lei în plus.

Înțelegeți acum de unde vin bășinile? O mai fi și ideea în sine că lucrează într-un autocar cu aripi. Însă banii în plus nu vin degeaba, doar pentru că lucrează la înălțime, nici gând. Stewardesele trebuie să și adune gunoaiele de la pasageri, și apoi să curețe avionul.

Și dacă stau să analizez problema la nivel fundamental, o ospătăriță dintr-un restaurant a la carte are mai mult skill decât stewardesele, probabil câștigă și mai bine, acolo există bacșiș.

În fond, nici pilotul nu-i decât un șofer.

Cum se zboară la low cost în 2016

Londra – București și retur, probabil cel mai popular zbor pe care il are Wizz Air și celelalte companii low cost, habar n-am. În fine, articolul ăsta este departe de a fi un studiu pe tema asta.

Ora 10am, ajung pe Luton. Mai este o oră și jumătate până la decolare, porțile nu-s încă deschise. În 10 minute se afișează zborul cu îmbarcare la poarta 14. În drum spre poartă o semi-mamaie, cu bagaj de mână o sacoșă de rafie se varsă în încercarea ei de a ajunge cât mai repede la poarta de îmbarcare. Am stat puțin pe gânduri dacă să o ajut să se ridice sau să o las să se chinuie, a reușit singură cât ai clipi și a revenit în cursa spre poarta de îmbarcare.

Zborul era programat la ora 11.30am, este 11.20 iar îmbarcarea nu a început încă. Miroase puțin a mort, mă auto-încurajez că nu-s atât de ghinionist să se așeze decedatul cumva lângă mine. 11.35am – suntem anunțați că zborul este întârziat, nu se știe de ce și cât durează, ni se mulțumește că avem răbdare, ca și cum am fi avut de ales. Mă gândeam că poate explodează ceva să am și eu ceva interesant să scriu pe blog, nu prostiile astea.

11.50am – Un flăcău cu pantaloni de trening pe care scrie mare Nike, ochelari de soare și geacă de piele – încearcă să-i explice tipei care scanează biletele nemulțumirea lui, în Engleză. O face pe un ton agresiv, nu cred că a înțeles cineva ceva. La următoarea propoziție tipa i-a cerut biletul, treningul a refuzat să îl dea și s-a retras rapid înapoi în coadă.

12pm – Suntem anunțați că s-a schimbat poarta din 14 în 15. Toți se îmbulzesc acum să ajungă primii la ghișeu.

12.10 – în sfârșit începe îmbarcarea. Întâi să intre în avion cei cu priority boarding, aparent jumătate din călători au priority boarding. Eu n-am avut, dar între timp a mai venit un gagiu care a început să scaneze biletele săracilor, deci ne-am îmbarcat în același timp cu cei care au avut priority. O cucoană indignată mă privea cu scârbă și murmura din buze „Săracule, sărăcie! Muie. Mori!”

12.35 – Decolăm, decedatul stă în spatele meu. Cei cu care împarte bancheta încep să tușească și să lăcrimeze. Mă gândeam să scot dracului un parfum din rucsac și să îl dau, dar e bombă ecologică. Și apoi mi-am amintit că oricum am parfumul în bagajul de cală, FUCK IT. Am blestemat tot drumul, la un moment dat am început să respir în tricou, oamenii se plâng la crew de mirosul decedatului însă nu-l pot da jos, deși omenirea n-ar fi avut nimic de pierdut.

În jurul orei 5pm aterizăm în București, pasagerii aplaudă regulamentar, își fac cruci și pupă moaște.

La Otopeni scrie că bagajele noastre sunt pe belt 3. Toată lumea se calcă în picioare în fața la rola cu bagaje. După 5 minute de așteptare vine un nene și ne spune că nu au ajuns la 3 și că sunt la 4. Mergem la 4, iau bagajele și plec acasă.

Când m-am întors am luat ceva palincă de la un prieten. Am avut două bagaje de cală și am zis să pun în fiecare câte o sticlă.

Ajung la check in, în fața mea niște băieți sunt obligați să plătească check in la aeroport fiindcă n-au biletul de îmbarcare printat pe hârtie, îl au pdf pe telefon. E noaptea minții, la Londra am văzut multă lume care să facă chestia cu pdf-ul, dar în Otopeni băiatul care taie biletele la intrare e pe modul Dumnezeu.

Mi se pare complet ironic să ai un sistem online de check in, dar Gigelul care scanează biletele să nu poată să dea un search în sistem fără a avea în mână o hârtie.

Ajung la Dumnezeu, unul din bagaje are 23,4kg celălalt are fix 14. Îmi spune că trebuie să plătesc 25 de euro fiindcă depășește greutatea de 23 de kg. În momentul ăla mă imaginam urcat peste tejghea cu el de gât, lucru pe care sper că l-a văzut și el în ochii mei. Am scos palinca din bagaj și le-am pus pe amandouă în cel de 14.

Ne-am îmbarcat la poarta 5, parcă. De aici puteai să vezi pe geam cum băieții care până nu demult au descărcat saci de cartofi din tiruri la piața obor, dau cu bagajele de pământ de mama focului.

În avion se urcă o gașcă de băieți trași la sală, epilați și plini de cobre, cruci, Isuși și dragoni pictați pe corp. Probabil mergeau la studii.

Se aude ceva manea din față, inițial am crezut că sună un telefon, dar nu. Au pus muzică. Li s-a spus să folosească ceva căști sau să închidă și au facut-o fără să comenteze.

Am decolat cu doar 5 minute întârziere și am ajuns la timp înapoi în Londra.

Tot ce îmi doream era să ajungă pălinca întreagă, și a ajuns. Prima reacție englezească fiind priceless: This is fucking poison! What? Do you want to kill me?

Na, restul nici nu mai contează, suntem la a doua sticlă.

Featured image via Micutzu.